ER
Saptamana trecuta am fost aproape (zic eu) de chinurile unei nasteri. M-a luat un atac la rinichi de m-am si vazut cu un picior in groapa. Normal ca nu era chiar asa, insa ideea e ca a trebuit sa ma duca un coleg la urgente. Cu ocazia asta, am avut din nou ocazia sa ma minunez de minunatul nostru sistem sanitar si nu numai.
Primul lovitura de gratie (facand abstractie de durerea de rinichi, desi la momentul respectiv imi era aproape imposibil) a fost chiar la poarta spitalului, unde se pare ca de fapt e parcare fara plata, altfel nu ii explic parcul auto ce se intindea pe toata zona de acces a spitalului, lasand practic doar un culoar in care si noi cu o masina mica abia am incaput.
Lovitura numarul doi a venit de la masina din fata, condusa de o “tanti” foarte draguta, din moment ce Domnu’ Portar Sef nu se mai satura din purtatul unei discutii cat se poate de inteligente. Presupun. Eu deja vedeam rosu in fata ochilor, dar pe cand sa sar afara din masina si sa o iau “per pedes”, apare o ambulanta in spate. Ura mi-am zis, acum trebuie sa inaintam. Cel putin in teorie, pentru ca practic, mai sus numita “tanti” continua discutia nestingerita. Cei din ambulanta insa nu cred ca-i zaresc farmecul, asa ca dau drumul pentru cateva momente la sirena, probabil pentru a-l saluta pe portar. Acesta parca trezit din visare, ii mai spue 2 vorbe femeii si apoi o lasa sa treaca. Se vede insa ca nu prea ii plac soferii de ambulanta, pentru ca ne tine si pe noi (inclusiv perechea mea de rinichi aflati in agonie) la discutii.
Am aflat astfel, ca portarul e cel mai important om din spital. El trebuie sa stie totul si chiar si le stie. De exemplu unde sa ma duc eu cu tremuratul meu cu tot (de la durere, nu de frig). I-am multumit cald si in graba, dupa care m-am indreptat spre locul indicat cu atata precizie de Domnu’ Sef Portar. Cum era de asteptat, m-a trimis exact in partea opusa fata de locul in care trebuia sa ajung. Asta am aflat-o de la un tip in alb pe care l-am zarit cu greu in multimea de oameni care asteptau fara prea multe sperante sa li se deschida o usa. Tot de la gagiu in halat alb am aflat ca desi e unul dintre cele mai mari spitale din judet, “Stimabilul” doctor care m-ar putea ajuta, nu exista si ca mai bine ma duc la SMURD.
Norocul meu a fost ca SMUrd-ul se afla in aceeasi curte. Insa odata intrat aici, parca esti intr-o alta tara. Eu la un moment dat chiar aveam impresia ca ma aflu in zona crepusculara. Apoi mi-am zis ca e din cauza durerii care, la scurt timp dupa ce am fost luat in primire (fara sa astept deloc, desi era lume si pe acolo) a inceput sa se estompeze. De la tratament desigur. Si poate si de la oamenii aceia draguti, care nu asteaptau nimic, nu asteaptau invitatii, nuu asteapta atentii sau orice altceva pentru a ma trata si pentru a-mi insufla increderea ca va fii totul bine. Intr-o ora eram din nou pe picioare (sprijinit si de sotie care a ajuns si ea intre timp), cu o serie de hartiute pe care erau notate frumos (da, doctorii stiu sa scrie si frumos) ce am primit, cand am primit si ce analize mi s-au facut (cu tot cu rezultate. Cred ca am mai spus-o, insa am sa o spun de fiecare data cand am ocazia: SMURD si oamenii de acolo (incepand de la cei care fac curat si pana la doctorii de frunte), merita tot respectul si admiratia.
De aici insa aventura continua, pentru ca la SMURD ajung doar urgentele. Mai departe tot la doctorii de spital ajungi, vrei nu vrei. Durerea s-a mai lasat, dar trebuia sa vad un urolog. Am ajuns la un alt spital, ceva mai mic si cu urolog de serviciu. Plecat desigur. Dupa un timp a venit si el, numai ca se pare ca nu la el trebuia sa merg, ci la un latul, doua coridoare mai incolo. Deja durerea cam incepuse sa revina, asa ca mergem din nou cocosat. Noroc cu durerea mea destul de evidenta care a atras mila celor care stateau la rand si nu prea au comentat in momentul in care m-am pus pe scaunul din anticamera. Bine, tot ei au ras la urma cand am aflat si aici ca stau degeaba, insa de data asta, am avut noroc cu doctorul care a trecut pe acolo si m-a carat la el in salon unde in 2 timpi s-a uitat la rinichii mei, mi-a dat o reteta si acasa cu mine. Avand inca dureri, nu am mai stat sa socializez cu el, sa il intreb de vreme, de familie si de pietrele mele descoperite in urma rapidului examen folosind un instrument rece si un monitor.
Am fugit spre casa (lasandu-mi mama si sotia sa se ocupe de reteta primita), unde timp de o saptamana intreaga am stat mai mult in pat, la caldurica, cu gandul la cat de bine este organizat tot sistemul nostru sanitar, cat de “simpatici” sunt portarii doctorii si asistentele si la cat respect (pe bune) merita SMURD-ul care si anul acesta va avea 2% din impozitul meu.
De ce tot acest mesaj lung? De schimbat nu voi putea schimba ceva si prea curand nici altii nu cred ca vor reusi, asa ca practic eu am incercat doar sa-mi justific “tacerea” de pe acest blog din ultima perioada si sa va spun ca inca odata ca nu am fost departe de o nastere adevarata.
:)
Sanatate si bucurii va doresc, ca de criza, politicieni corupti si nepasatori, birocratii si indiferenta avem parte cu totii.
No related posts.
